Muzica culta

Muzica cultă, savantă sau (incorect, dar mult mai des întrebuințat) clasică cuprinde totalitatea realizărilor muzicale proprii reprezentanților culturii înalte într-un spațiu geografic, de-a lungul unui interval însemnat de timp (de ordinul secolelor, mileniilor). Elaborarea de muzici culte respectă un număr de precepte impuse prin tradiție. Astfel, autorul este cunoscut prin numele lui sau măcar printr-un pseudonim și deține o cunoaștere temeinică a teoriei muzicale aplicate în cultura de care aparține. Deși fundamentate pe tradiție, muzicile culte sunt întotdeauna receptive la inovație sub o formă sau alta; în stadiile sale înaintate de evoluție, o muzică cultă poate nega chiar și o parte din legile sale fundamentale în scopul de a realiza noul. Astfel, supraviețuirea unei muzici culte impune păstrarea unei baze cât de restrânse privitoare la practica creației și a interpretării.
În mod obișnuit, prin sintagma „muzică cultă” este vizată muzica ecleziastică și de concert dezvoltată în Europa vestică și apoi răspândită și în alte spații geografice, cuprinzând aproximativ intervalul ultimelor zece secole. Însă denumirea de muzică cultă se aplică și în cazul altor manifestări muzicale izolate de tradiția vest-europeană, care în schimb respectă normele mai sus amintite ale culturii înalte – spre exemplu, muzica cultă indiană, cea otomană, cea japoneză ș.a.m.d.
Renașterea (cca.1400-1600)
Renașterea nu a fost o perioadă importantă doar în evoluția picturii, științelor și descoperirilor geografice, cât și o epocă în care muzica vocală s-a dezvoltat considerabil. Atunci a aparut muzica vocală polifonică (interpretarea pe mai multe voci). Compozițiile muzicale au devenit mult mai complexe, ajungându-se să se compună partituri pentru coruri cu un număr impresionant de soliști. Genurile preferate din acea perioadă erau messa, madrigalul (gen de obicei laic) și motetul. Perioada de apogeu a Renașterii în muzică a fost secolul al 16-lea, numit și "veacul de aur al polifoniei", principalul reprezentant fiind Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594).
Barocul (1600-1750)
Barocul (sau Preclasicismul) începe odată cu nașterea genului de operă și se termină odată cu moartea celei mai importante personalități muzicale al acestui curent: Johann Sebastian Bach. Prima operă a fost compusă în 1595 de Jacopo Peri și s-a numit Dafne, însă s-a pierdut în întregime până în zilele noastre. Alte prototipuri ale genului datează din 1600 (tot de Jacopo Peri), respectiv din 1602 (de Julio Caccini) și poartă denumirea de Euridice, din care s-au păstrat doar câteva fragmente. Cea mai veche creație muzicală care poate fi oficial încadrată în genul muzicii de operă a fost "L' Orfeo", compusă de Claudio Monteverdi, inspirată tot din mitul lui Orfeu precum compozițiile precedente, dar cu o orchestrație mult mai bogată și cu un mic preludiu care marchează deschiderea spectacolului. Principala tendință a perioadei a fost contopirea vocilor cu instrumentele. Muzica este bogat ormanentată și pare să curgă în flux continuu. Principalele instrumente folosite în muzica barocă au fost orga, clavecinul ("strămoșul" pianului) și viola da gamba, ca principale genuri muzicale avem fuga, concerto grosso, cantata, oratoriul și opera seria, iar ca muzică de dans întâlnim sarabandă, hornpipe, alemandă, menuet.
Încă din anul 1710 se anticipează trecerea spre clasicism, deoarece își face apariția unul dintre cele mai importante instrumente folosite în muzica culta: pianul, iar puțin mai târziu Giovanni Battista Pergolesi compune prima opera buffa (compozitie dramatica cu un conținut comic) intitulată "La serva padrona" (slujnica stăpâna). În ultimele două decenii ale curentului, compozitorii se îndepărtau rapid de barocul autentic și se apropiau de ceea ce noi numim clasicism, mai ales când stilul rococo a devenit principala tendință în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin intermediul căruia se face trecerea treptată de la baroc la clasicism. Reprezentanți importanți ai stilului baroc în muzică au fost Claudio Monteverdi, Marc-Antoine Charpentier, Jean-Baptiste Lully, Antonio Vivaldi, Georg Friedrich Händel, Johann Sebastian Bach etc.
Clasicismul (1750-1827)
Secolul al XVIII-lea a fost o perioadă în care artiștii din diferite domenii s-au distanțat mult de stilul baroc, caracterizat prin ornamentul excesiv, adeseori greoi și adoptarea stilului simplu, lipsit de podoabe. Această tendința și-a pus amprenta în principal în arhitectură și în pictură, dar și în muzică. Clasicismul a început în Franța secolului al XVII-lea, pe timpul Regelui Soare și s-a manifestat în alte domenii precum artele plastice, arhitectura și literatura, cel din muzică luând naștere un veac mai târziu. Curentul muzical este delimitat orientativ între anul morții lui Bach si anul morții lui Ludwig van Beethoven, deși trecerea de la un curent la altul este treptată, iar limitele sunt aproximative.
Compozitorii trebuiau să compună dupa niște reguli stricte, toate compozițiile trebuiau să aiba o anumită structură, de exemplu, simfoniile trebuiau să conțină 4 părți, în care prima parte este mereu allegro, a doua întotdeauna lentă, a treia în ritm de 3 pătrimi, iar ultima din nou allegro, iar sonatele aveau următoarea compoziție: repede-lent-repede, fiecare parte având forma de lied. Cei mai importanți reprezentanți au fost Joseph Haydn (zis și părintele simfoniei), Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven (compozitorul este considerat deseori romantic, datorită simfoniilor și sonatelor sale, însă acestea au aceeași structură specifică pieselor muzicale din această perioada, cu excepția Sonatei nr.14, numită și Sonata Lunii, a cărei primă parte este lentă); de asemenea, au mai compus și Luigi Boccherini (cel mai cunoscut pentru renumitul său menuet), Antonio Salieri (cunoscut mai bine pentru rivalitea sa cu W. A. Mozart, decât pentru muzica sa) și Leopold Mozart (tatăl compozitorului). Genurile preferate de compozitori în perioada clasicismului muzical au fost simfonia, sonata și concertul solistic (se trage din concerto grosso, gen specific barocului muzical).